Prima formă de guvernământ a oraşelor greceşti pare să fi fost monarhia. Regele (basileus – cuvânt de origine neelenică) conduce oraşul, comandă armata, judecă toate cazurile civile (justiţia penală este lăsată la discreţia vendetei clanurilor), prezintă sacrificiile publice.
Autoritatea regelui se bazează, deopotrivă, pe nobleţea originii sale, considerată întotdeauna de esenţă divină – puterile sale îi sunt transmise de către Zeus, şi pe bogăţiile pe care i le procură exploatarea propriilor sale domenii şi a acelui temenos primit ca dotaţie de la comunitate.
Regalitatea grecească nu este de tip oriental ce are puterea absolută; regele este asistat de un consiliu, compus din capii familiilor nobile, şi de Sfatul bătrânilor cu care trebuie să cadă la învoială.
În Grecia arhaică, titlul de basileus era purtat de suveranii statelor monarhice, iar la Atena acesta era numele regelui, dar şi al căpeteniilor a ceea ce se numea gene, atunci când s-a stabilit guvernarea aristocratică.
Sparta condusă de doi regi, ce purtau titlul de basileus, a rămas o excepţie în epoca elenică.. Tot aşa era numit şi regele Macedoniei, în timp ce la Atena acest titlu n-a mai fost purtat decât de arhontele-rege, cu funcţii religioase. Tot astfel stăteau lucrurile la Efes, unde basileus era o demnitate sacerdotală conferită urmaşilor foştilor regi.
Dacă, în Iliada, regele seamănă cu un conducător din epoca miceniană, regalitatea din Odiseea pare de fapt o instituţie nouă, regalitatea oraşelor, care temperează prezenţa unei aristocraţii puternice.
Aceşti nobili sunt, cu precădere, mari proprietari care au acaparat pământurile cele mai fertile. Condiţia lor socială şi morală este atât de apropiată de cea a regelui, încât Hesiod poate să-i numească regi. El înfierează orgoliul insolent şi rapacitatea acestor regi mâncători de plocoane (Munci, 264), care se proclamă ei înşişi drept cei mai buni (aristoi).
