Odata, demult, o mama vaduva si sarmana avea si ea pe sufletul ei un odor de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Era bun si cuminte si asculta de vorba maica si, ca de sfanta Evanghelie.

Intr-o zi, neavand biata femeie de nici unelea la casa ei si nestiind ce sa-i dea baiatului de mancare, a scos un stergar ales pe margine, de-l avusese dar de la maica sa, pe cand se maritase, si, dandu-i-l impaturit frumos baiatului, il trimise in alt sat, la un neam al ei, ca sa-i dea pe el un caus de malai si un bot de branza. Dar bordeiul vaduvei era la marginea satului si ca sa treci in satul celalalt, trebuia sa tai o padure mare si intunecoasa, apoi o campie si dupa aceea, un deal si-o vale, pustie nevoie mare.

I se strangea inima femeii de grija, cand socotea ca-i cale lunga pentru bietul fecioru-sau, care de saracie si nemancare, abia se tinea pe picioarele-i subrede, dar ce era sa faca? Isi facu cruce, il puse si pe copil sa se inchine, sa zica un “Doamne, ajuta” si-l porni la drum.


Pornise baiatul cam cand era soarele de doua sulite pe cer, iar acum sta sa se nsereze, si bietul copil nu mai venea.

Biata maica-sa facea ce facea, iesea in prag, punea mana strasina la ochi si cerceta zarea. De fecior nici gand.

Daca vazu ea ca asfinteste soarele si nici tipenie de vietate nu se zareste cat cuprinzi cu ochiul, isi trase stergarul bine pe cap, intepeni usa bordeiului si, mai mult moarta decat vie, porni sa afle de urma fecioru-sau.


Merse ea mai intai mai domol, trecu padurea si iesi pe campie. Din vreme in vreme, isi striga feciorul pe nume, poate, doar ii va raspunde, dar padurea tacea ca mormantul. O cuprinse atunci o frica de moarte si o lua peste campul plin de maracini si unde punea piciorul, tot in maracini se infunda si-l scotea plin de sange, dar nici sa simta ceva, caci in sufletul ei alta nu simtea decat dorul de copilu-i ratacit ori, fereste Doamne, mancat de fiarele salbatice prin padure.

Si alerga sarmana intr-un suflet si la tot pasul picura sangele din talpile-i impuse de spini si unde cadea picatura de sange, rasarea o floare mare si rosie, pana ce se umplu campia toata de asemenea flori. Tocmai cand racnea ea mai amar: “Ionica, Ionica”, numai ce auzi de dincolo de deal, un glas slab de copil, venit ca de la mare departare, care ingana: “Mama, mama”.

Femeia nu mai simti nici urcusul greu al dealului, nici coborasul vaii si intr-o clipita fu langa copil, unde cazu gramada.

Dupa ce-si veni in fire, isi lua feciorul in brate si porni cu el inapoi acasa. Dar cand sa treaca peste campie, ce sa vada? Numai flori rosii, incotro catai cu ochii.

De atunci se zice ca ar fi macii pe pamant.
Va rog ajutor am nevoie de doua cuvinte cu omonime si propoziti cu ele