Andreea este prietena mea cea mai bună. În pauză a venit rapid la mine să-mi spună că în timp ce colega ei se afla la tablă să rezolve unexercițiu la mate, ea a avut nevoie de o culoare verde. În grabă, în timp ce a întins mâna să ia penarul colegei să caute culoarea i la zgâriat din greșeală cu pixul. Colega ei a văzut și s-a supărat groaznic. N-a înțeles-o. Luată prin surprindere i-am spus să încerce să-i explice acțiunea completă, însă mi-am dat seama că se va supăra și pe faptul că Andreea a avut tupeul să umble în penarul ei. Uite, i-am spus Andreei, cel mai indicat ar fi să te duci la ea să-i spui: „Recunosc că am greșit. Acum arată urât penarul. Te rog să mă ierți! Penarul încă își face treaba așa cum este iar după un an sau doi îl vei schimba. Consider că nu merită să ne facem răni în sufletele noastre pentru un obiect trecător. Vreau să-ți reamintești de ce suntem noi colege de bancă și să consideri zgârâetura ca pe un mod de-al meu de a-mi exprima dragostea față de tine."
Pauza următoare Andreea a venit la mine și mi-a zis că a funcționat. A iertat-o, apoi a îmbrățișat-o spunându-i: „Ai dreptate! Cu ajutorul tău am înțeles cuvintele mamei care-mi spuneau prețuiește ființa și menține relația cu ea."
Acum mă simt mândră că am reușit să fac o faptă bună.
