Ehei, cică era odată un tărâm pe care cerul îl dăruise cu toate bunătățile și frumusețile sale.
Câmpurile îi erau întinse, roadele bogate, pădurile dese și răcoroase, apele cristaline și reci precum gheața,
iar munții semeți ascundeau în măruntaiele lor comori neprețuite.
Oamenii acelei țări erau drepți, harnici și milostivi, așa cum nu găseai în alte capete ale lumii. Dar,
dacă erau cu adevărat cunoscuți cale de nouă mări și nouă țări, era pentru că iubeau din adâncul sufletului
adevărul. Nicăieri nu era mai disprețuită minciuna și mai aspru pedepsit cel care s-ar fi încumetat să spună
câte una mai gogonată…
Într-o seară, oamenii s-au îndreptat spre gospodăriile lor, osteniți după truda unei zile de robotă. Sau înfruptat din bucatele cele gustoase și s-au grăbit să-și caute odihnă în paturile cele primitoare.
Către miezul nopții, în înaltul cerului a apărut o lumină roșiatică. La început a fost cât o nucă, dar a
crescut ușor-ușor, până ce a cuprins cerul întregii țări. La un timp, lumina s-a lăsat deasupra munților, apoi
deasupra caselor și ogoarelor. În cele din urmă, ea și-a croit drum prin hornurile sobelor, pătrunzând în
odăile și în sufletele oamenilor. Neștiind ce li se întâmplă, ei s-au întors pe cealaltă parte, continuându-și
somnul. Ba, încă, nici măcar de dimineață nu s-au dumirit. Și-au umplut traista cu merinde și s-au dus acolo
unde îi chemau treburile. Câte unul mai isteț a băgat de seamă că vorba le era schimbată, că nu mai spuneau
lucrurilor pe nume, ca mai înainte, și că numai simțeau aceeași dorință de a dezvălui tot ceea ce gândeau.
Nepricepând însă care era pricina, și acela înălța din umeri, văzându-și de treabă.
Ehei, dar a venit ora prânzului și locuitorii Țării Adevărului s-au așezat la masă. Și-au umplut ulcelele
cu apă rece și, cu nețărmurită surprindere, au descoperit că apa îngheța cât ai zice pește. Iarăși cei mai
înțelepți au zis:
‒ Fraților, o mare primejdie ne amenință! Nu vedeți că mințim de îngheață apele?
‒ Nu poate fi adevărat! s-au împotrivit cei mai numeroși. Nu cutează minciuna să se abată pe
meleagurile noastre! Trebuie să fie vreun joc. Haideți mai bine să îl deprindem!
Azi așa, mâine așa, minciuna a pătruns tot mai adânc în viața oamenilor. Pe nesimțite, ia n-a mai fost
un joc, ci un fel de a trăi. Erai într-o încurcătură, mințeai și... gata! Aveai necaz pe câte cineva? Nimic mai
simplu: îi puneai vreo câteva în cârcă, de nu-l mai cunoștea nici mumă-sa. De la a prețui minciuna și până
la a urî adevărul, n-a fost decât un pas. Realizează, în 30-40 de cuvinte, o caracterizare a locuitorilor Țării Adevărului.