Fusese o primavarà capricioasä. Ninsese când nimeni nu crezuse cã o sã se mai
intâmple una ca asta, nici oamenii, nici päsárile, nici mácar copaci. Mestecenii de sub
ferestrele mele inmuguriserà deja, jar pe terasa dintre blocul meu si hotelul din fatà, o pereche
de pescärusi incepuse sà-si construiascã un cuib. Cunosteam pescárusii. Fuseserá aici si anul
trecut, munciserä la cuib, apoi ceva se intâmplase si il abandonaserä. Pescäruçul tatà poposea
uncori pe pervaz si-mi privea in camerá, asa cà pe el il stiam mai bine.
La inceput, stäteam nemiscatà când imi venea pe pervaz. Mä gândeam cà poate se
teme de oameni. Un pescârus. O aparitie diafanä. Nu mai vâzusem niciodatà unul atât de
aproape. M-a frapat albul perfect al pufului de pe cap, de pe piept. Ochii rotunzi, conturati cu
un portocaliu minunat. Aripile de-un cenusiu-albästrui, terminate cu câteva pen lungi, negre,
pätate cu alb. Una dintre aripi purta semnele unui vechi accident sau ale unei bätâlii, càci nu i
se lipea bine de corp când si-o plia si era ciufulità, penele nu se mai refäcuserà pe deplin. Era
si semnul distinctiv, cel dupä care il puteam recunoaste si când il vedeam departe, pe
marginea hotelului sau chiar si in zbor.
Atunci cand a nins, primávara, un strat de zapada cât palma s-a asternut dimineata
devreme pe terasa de sub ferestrele mele. De la etajul sapte, am väzut cà pescärusii munceau
la cuib chiar si asa. Douà siruri de tálpi curgeau ca un läntisor de argint pe zâpadã, dinspre
coltul terasei spre punctul unde stiam cà isi fac cuibul. Cuibul era medalionul.
imi cumpärasem un binoclu si de-acum i puteam vedea si mai bine. Zâpada s-a topit
repede. Panà seara, totul era plin de culoare. I-am urmärit cum adunau de pe marginea terasei
bucätele de muschi, frunze vechi, uscate, umezite de zâpada topità, crengute. Cum le aduceau
in cioc la cuib, cum se asezau peste ele si le turteau cu talpile si cu pieptul, rotindu-se usurel.
Apoi cantau. inältau gâtul spre cer si strigau: "Aici este locul nostru! Aici noi suntem
stapani!" imi aminteam cà si eu am o treabà a mea si ma desprindeam de fereastrà, mà
asezam la birou, puneam degetele pe tastaturà si lucram la paginile mele.
(dupà Veronica D. Niculescu. Dublu selfie la o fereastrà inaltà -fragment)
