Pasa Hassan, desi este
conducatorul armatei turcesti, nu se implica in batalie, ci urmareste de
la distanta desfasurarea luptelor, atitudine dispretuitoare fata de
mica ostire romana. Nici chiar atunci cand "turcimea-nvrajbita [...]
cade-n mocirla", iar "fulgerul Sinan, izbit de pe cal,/ Se-nchina prin
balta.", Hassan nu intervine direct in strategia bataliei, ci, "de sub
poala padurii" ii "trimite-o porunca" lui Mihnea, pentru ca acesta sa
atace ostirea romana. Din aceste fapte reies, in mod indirect,
infatuarea si lasitatea conducatorului otoman, trasaturi ce se vor
manifesta in intreaga poezie.
Pasa Hassan este uluit de iuresul
atacului si, ingrozit de imaginea hiperbolizata a voievodului roman,
care are asupra lui impact vizual si auditiv, "fuge nebun" si i se pare
ca in "gheara de fiara si-n gura de tun/ Mai dulce-i pieirea"
