Printra VI-a, citisem pentru a doua oară Ciresarii și visam numai la expediții și exploratori
Tare as fi vrut să plec, så explorez și să fac descoperiri
, dar nu știam unde și cum. De fapt, nu
puteam pleca nielunde, că trebuia să merg la şcoală, iar drumurile mele erau scurte si mereu
aceleaşi, traversam Calea Moşilor pe la intersecția mare de la Eminescu, mai mergeam vreo două
sute de metri pe trotuarul de vizavi de blocul meu, pe lângă Librărie și Pâine, și făceam dreapta pe
strada scolil. Alte drumuri - ocazionale
mă purtau pe străduţele din spate sau până la intersectia
cu Republicii, la cinema Miorita însă nicăieri, în toate aceste locuri, nu era nimic care så merite
explorat sau descoperit. Nici măcar în gangurile aparent misterioase care duceau in parcările din
spatele blocurilor, și nici în clădirea albă, ca un cub, de la punctul termic care huruia, gata s-o ia
din loc - uneori, dacă vreun nene de acolo uita uşita deschisă, puteai vedea înăuntru o întunecime
cu umbre bizare care trepidau. Nu era nimic de explorat nici la spălătoriile de la ultimele etaje sau
în subsolurile blocurilor de unde, mai ales primăvara, se revărsau șuvoaie negre de gândaci.
Pentru prima dată, am avut senzația că lumea mea de pe Calea Moşilor este prea mică şi prea
obişnuită. (Adina Popescu, Exploratorii de pe Calea Moşilor) {Două idei principale și două secundare va rog} ​