Când am venit târziu ca să te caut
În parcul îmbrăcat în frunză lată,
În parcul năpădit de ierburi rele –
Departe, pe-o cărare neumblată,
Zării pe Zeul Toamnei trist și singur.
Cum alergam cu dorul de-altădată,
Purtând în suflet rediurile* verzi
Și cerul clar, și iarba cu zorele,
Și visul viu, în care să te pierzi,
Am stat pe loc legat de-o melodie.
Și Zeul Toamnei pe un flaut de-aur
Îmi tălmăcea trecutul în surdină,
Și soarele se stinse prin frunzare
Pălind încet cu galbenă lumină,
Când cerul își cocli* în zări arama.
Și frunzele zburară de rugină,
Ca fluturi mari cu aripe ciudate,
Vicleanul zeu cânta acum mai tare:
Și frunzele foșniră spulberate…
Foșniră cum foșnește amintirea.
Vă mulțumim că ați vizitat site-ul nostru web care acoperă despre Limba română. Sperăm că informațiile furnizate v-au fost utile. Nu ezitați să ne contactați dacă aveți întrebări sau aveți nevoie de asistență suplimentară. Ne vedem data viitoare și nu ratați să marcați.
