În anul 1456, Ștefan, băiatul cel mare al părintelui Argatu,
din Dobrotești, la o zi de aprilie, de după ploaie, se porni agale
pe drumul îngust ce ducea la pădure. Avea în gând să vâneze
ceva, așa că pe lăngă el zburdau cei doi câini de vânătoare,
Alfonso și Merida.
La un timp, se lăsă să se odihnească, la poalele pădurii, sub un
stejar bătrân, încă neînfrunzit. Aci, simți deodată un abur albăstrui,
care-i acoperi privirea și-i amorți mâna dreaptă, ce căta acum,
alandala, arcul și tolba cu săgeți.
Un pitic se aprpie de el și zise, cu un glas cristalin:
"Am venit să - ți îndeplinesc o dorință ! Cere-mi ce vrei tu să ai,
dar cere-mi repede, că n-am vreme de stat prea mult pe aici."
Ștefan zise, un pic obosit:
"Vreau să fiu împărat !"
"Și atunci, chiar în acel moment, se trezi într-un palat mare, unde
doar el era singurul locuitor, iar pe pereți, din loc în loc,
cineva scrisese cu litere șchioape, pe o oblică întâmplătoare:
"Sa traiască Stefan, impăratul norilor"
