Identifică în paragraful evidențiat al textului 1 trei verbe la forme
verbale diferite
precizându-le.
„Nu departe de Horaița, pe un munte despre miazăzi, se află Horaița Mică sau Horaicioara: schitul acesta
e un adevărat cuib de vultur aninat în crăpătura unei stânci aeriene. El stă mai totdeauna ascuns între nori şi,
numai când aceştia se desfac, schitul se zăreşte albind dintre brădişul negru.
În zori, a doua zi, apucarăm drumul Văraticului. Călăuzul nostru, un băietan ca de cincisprezece
ani, nu știa decât pe cel mai lung și mai rău; pe acela deci apucarăm şi noi. Cât merserăm prin umbră,
drumul fu plăcut. Fagi şi paltini cât lumea de bătrâni, cu trunchiuri albe și goale, îşi împreunau sus de
tot frunzișurile lor și alcătuiau deasupra capetelor noastre o boltă de umbră și verdeață. Singurul glas al
locurilor acestora e numai glasul vântului, care se taie, suspinând, pare că dureros, în frunza ascuțită a
bradului; şi glasul acesta are un farmec nespus...
Toți câți trecuseră pe aici, călători poate ca şi mine, îşi zgâriaseră numele lor în scoarţa netedă
a fagilor. Cu drept sau fără drept, găseam vinovați, în gândul meu, pe toţi aceşti zgârietori de copaci,
care avuseră deşertăciunea vrednică de râs de a-şi eterniza numele în pustiu; și cu atât mai mult îi
găseam vinovați, cu cât mi se părea mie că urma omului în aceste locuri răpea ceva din măreția
singurătății și se amesteca jignitor în sublimul întregului.
Peste puțin, scăpătarăm de la umbră şi ieşirăm într-un luminiş de seminceri. Ne aflam în
parchetele de pe Cracăul-Negru. Din depărtare, prin aerul sec, ajungea până la noi glasul omului și al
toporului. Din când în când, o trăsnitură colosală umplea văile munţilor: erau fagii, paltinii sau brazii
amețitor de înalți, care, în căderea lor prăpăstioasă, sfărâmau și doborau tot în calea lor. Ziua era la
amiază și un aer înflăcărat ne înconjura din toate părțile. Soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc
peste capetele noastre; cu toate acestea noi ne urmam drumul pe hogaşul săpat de butuci în coasta
muntelui şi, numai cât în răstimpuri, eram siliți a ocoli, prin smiduri, băltoacele glodoase și verzii ce ne
tăiau drumul. Eram atât de grăbiţi să poposim undeva la umbră, încât nici nu mai băgam în seamă
pe un întreg popor de broscoi cu ochi holbați și verzi, care — iesiti pe jumătate din umedele si
glodoasele lor locuinte - ne salutau orăcăind și apoi dispăreau iute la apropierea noastră. După
ce ne oprirăm puţin la o colibă părăsită, cumpănirăm în valea Cracăului. Ajunşi la acest pârâu limpede
ca o picătură de rouă, ne stâmpărarăm setea și începurăm iarăși a urca, de-a curmezişul, un șir de coline
lutoase și seci, acoperite cu tufari de aluni, mesteacăni și arini. De pe cea din urmă colină ce se înalță
deasupra Văraticului, o întinsă priveliște se deschise ochilor noștri: sub noi, Valea-Sacă se răsfăța cu
casele ei albe și curate între două dealuri acoperite cu grădini, fânețe și semănături. Mai departe, între
răsărit şi miazăzi, Bălțăteștii, cu mărețele-i grădini și așezămintele sale de băi, păreau că vor să se
ascundă după nesfârșitele şiruri de plopi înalți de mesteacăni blonzi și de brazi posomorâți; cu toate
acestea, o rază de soare, căzută din cer peste acest cuib de zână pierdut între îndoiturile verzi ale
dealurilor, răsfrângea până la noi lumina strălucitoare de pe plăcile metalice cu care e acoperit.
În față, orizontul era închis de cele din urmă ramuri ale râpoșilor munți de marnă cenușie ai
Neamțului, care se întindeau ca o fâşie de fum plumburiu pe zarea cerului depărtat... La picioarele lor,
orașul alb cu pârâul său limpede scânteia sub lumina soarelui. Alăturea, în umbra depărtării, stătea
nemişcată și gânditoare pare că vestita Cetate a Neamțului, cetatea lui Ştefan, martoră nepieritoare a
gloriei noastre trecute. Stăturăm deci la umbra unui mesteacăn, spre a ne odihni și a ne sătura ochii și​