Puiu o cuprinse dintr-o ochire. Avea o singură fereastră largă și înaltă, cu gratii dese
si groase
. Un lavabou de fier, vopsit în alb. Patul de asemenea alb și de fier. Între
fereastră și pat, lipită de perete, o masă învelită cu o față albă peste care era întinsă o
musama cu flori mici
, pe masă o garată de apă și două pahare. Câteva scaune de trestie.
Un cuier cu picior în colțul de lângă fereastră...
— Asta ar fi
, mă rog, camera de observație - zise doctorandul, uitându-se pe rând la
toți ca și când ar fi vrut să ghicească pentru cine trebuiește camera.
Prefectul se învârti de ici-colo în odaie și, drept încheiere, strâmbă din nas:
– Nu prea e strălucită, dar în sfârşit...
Intemul ridică din umeri:
- Regret, domnilor... Atâta avem, atâta putem oferi.
Faranga, încurcat și jenat, se uita împrejur, în vreme ce procurorul, în ușă, părea că
cercetează mereu gratiile de la fereastră... Prefectul se apropie de domnul în halat alb:
- Ascultă, tinere... Mă cunoști? Eu sunt prefectul poliției, iar dumnealui e domnul
Policarp Faranga, fostul ministru al justiției... Prin urmare, vă pun în vedere să aveți grijă
ca de ochii din cap de clientul d-voastră, uite, dumnealui!
Arată pe Puiu cu un gest triumfal. Internul răspunse jignit:
– Noi aici ne facem datoria în toată conştiinţa, domnule prefect!
- Ce datorie, domnule! se încruntă prefectul. Datoria să v-o faceți cu clienții adunaţi
de pe ulițe! Acuma e vorba de chiar fiul domnului Faranga și deci trebuie să vă dați
osteneala să se simtă la d-voastră ca acasă!
(Liviu Rebreanu, Ciuleandra)

Doresc rezumat​