Răspuns:
Iarna este pe sfârșite. Crivățul ei aspru este doar un vânticel. Plapuma albă de nea s-a subțiat. A mai rămas o pânză diafană, care acoperă pe ici-colo pământul.
În grădina amorțită, de sub o pată albă de zăpadă, un ghiocel mititel își scoate capul gingaș. Tulpinița lui subțire de smarald se îndoaie la fiecare vânticel. Clopoțelul sidefat se apleacă cu mișcări tandre spre puful de zăpadă, de parcă s-ar închina.
‒ Ghiocel mititel, tremuri ca o trestie in vânt! Ascunde-ți gingașa floare, să nu ți-o strice vântul.
‒ Fii fără teamă, fetiță bălaie. Noi, ghioceii, doar părem firavi. De fapt, suntem foarte puternici. Nu ne sperie pe noi zăpada înghețată, darămite un vânticel.
‒ Dar de ce nu ai așteptat să piară orice urmă de zăpadă?
‒ Nu am cum. Asta este menirea noastră: să anunțăm iarna că trebuie să plece. În plus, toată lumea știe că noi vestim venirea primăverii. Crezi tu, oare, că lumea ar fi mai fericită dacă noi n-am aduce vestea asta?
‒ Da. Cred că ai dreptate. Voi sunteți vestitori. Fără voi nu am știi când primăvara trebuie să vină.
‒ Am să te vizitez și mâine. Vrei?
‒ Negreșit. Mai ales că mâine mă vor însoți și câțiva frați de-ai mei!
‒ Ce frumos! Abia aștept să-i cunosc!
În timpul acesta, primăvara, călare pe o rază de soare, își arată chipul. A auzit că ghioceii au început să vestească venirea sa și nu vrea să întârzie.
