Răspuns :
Răspuns:
Era odata un oraş de basm, locuit de prichindei. Li se spunea prichindei pentru ca erau mici, mici de tot.
Oricare dintre ei nu era mai înalt decat un castravete, şi nici acela prea mare. Însa oraşul lor era tare frumos. Pe langa fiecare casa creşteau sumedenie de flori: margarete, romaniţe, papadii. Pana şi strazile la ei aveau nume de flori: strada Campanulelor, aleea Romaniţelor, bulevardul Albastrelelor. Iar oraşul se numea chiar Oraşul Florilor. Şi era aşezat pe malul unui parau. Prichindeii îi ziceau apei acesteia Paraul Castraveţilor pentru ca pe malul lui creşteau foarte mulţi castraveţi.
Pe celalalt mal al paraului se întindea padurea. Prichindeii îşi faceau barcuţe din coaja de mesteacan, treceau paraul şi se afundau în padure dupa fructe, dupa ciuperci sau dupa alune. Micuţi cum erau, le venea greu sa culeaga poamele salbatice, şi cand era vorba de alune, trebuiau sa se caţare pe trunchiurile înalte, ducand cu ei un fierastrau. Asta pentru ca nici unul dintre prichindei n ar fi putut rupe o aluna numai cu mainile goale — ele trebuiau desprinse cu ajutorul fierastraului. Şi ciupercile le retezau tot cu fierastraul. Taiau de jos ciuperca, langa radacina, dupa aceea o fierastruiau în parţi mai mici, apoi o carau acasa bucata cu bucata.
Prichindeii erau şi ei de doua feluri: prichindei baieţei şi prichindei fetiţe adica prichinduţe. Prichindeii purtau întotdeauna fie pantaloni lungi, fie pantalonaşi scurţi cu bretele, iar prichinduţelor Ie placea sa se îmbrace cu rochiţe din materiale pestriţe, viu colorate. Prichindeii nu se prea omorau cu pieptanatul, de aceea se tundeau cat mai scurt, în schimb prichinduţele aveau un par lung pana aproape de talie. Se straduiau sa şi faca tot felul de pieptanaturi dichisite, îşi împleteau parul în cozi lungi, prinzand în ele panglici şi fundiţe. Mulţi prichindei se mandreau ca ei sunt prichindei şi nici nu voiau sa auda de prichinduţe. Iar prichinduţele se mandreau ca ele sunt prichinduţe şi se fereau sa se împrieteneasca cu prichindeii. Daca vreo prichinduţa întalnea pe strada un prichindel, de cum îl zarea, îndata tre cea pe cealalta parte a strazii. Şi foarte bine facea, pentru ca printre prichindei erau destui din aceia care nu puteau trece liniştiţi pe langa o prichinduţa — negreşit îi spuneau o vorba urata sau o îmbranceau, ba şi mai rau, o trageau de cozi. Bineînţeles ca nu toţi prichindeii erau aşa, însa asta nu le statea scris pe frunte, şi de aceea prichinduţele socoteau ca e mai cuminte sa treaca din vreme pe partea cealalta a strazii, sa nu dea nas în nas cu ei. Din pricina asta mulţi prichindei le ziceau prichinduţelor baţoasele — poftim, ce nume le au mai scornit! — iar multe prichinduţe le spuneau prichindei¬lor batauşi şi alte porecle jignitoare.
Unii dintre cititori vor spune, din capul locului, ca toate astea sunt, de buna seama, scorneli, ca în realitate nu exista asemenea prichindei. Dar, la drept vorbind, nimeni nu susţine ca ei ar exista cu adevarat. Una este realitatea în viaţa şi cu totul alta într un oraş de basm. În oraşul de basm poate exista orice.
Într o casuţa de pe strada Campanulelor locuiau laolalta şaisprezece prichindei. Cel mai de seama dintre ei era un prichindel numit Ştietot. Îl poreclisera Ştietot pentru ca într adevar ştia foarte multe lucruri.
Şi ştia foarte multe pentru ca citea fel de fel de carţi. La el, pe masa, pe sub masa, pe pat, pe sub pat, numai carţi şi iar carţi. Nu gaseai un locşor în odaia lui în care sa nu dai de carţi. Datorita carţilor citite Ştietot devenise foarte înţelept. De aceea toţi îi dadeau ascultare şi l iubeau nespus.
Ştietot purta întotdeauna haine negre, iar cand se aşeza la masa, cu ochelarii pe nas şi începea sa citeasca o carte, semana leit cu un profesor.
În aceeaşi casuţa mai locuia vestitul doctor Pilula, cel care i vindeca pe pitici de orice boala. El umbla îmbracat mereu în halat alb, şi pe cap cu o tichie tot alba, cu pompon. Mai locuiau aici renumitul mecanic Şurubel cu ajutorul sau — Piuliţa; locuia apoi Zahar Zaharescu Limonada, care ajunsese celebru pentru ca îi placea la disperare apa gazoasa cu sirop. Era un pitic foarte politicos. Pretindea sa i te adresez cu numele întreg şi stramba din nas cand cineva îi spunea pur şi simplu: mai, Limonada. Mai locuia în casa asta vanatorul Glonţişor. El îl avea pe caţeluşul Strop şi mai avea o puşca cu dopuri. Veneau apoi la rand pictorul Acuarela, muzicantul Gusla şi alţi prichindei: Grabila, Dondanel, Tacutul, Gogoaşa, Zapacila, cei doi fraţi Posibil şi Probabil. Însa cel mai vestit dintre toţi era prichindelul zis Habarnam. Îl poreclisera Habarnam pentru ca nu ştia nimic.
Acest Habarnam purta o palarie albastra albastra, pantaloni galben canar şi o bluziţa portocalie cu cravata verde. Îi placeau lui culorile tari. Astfel, gatit ca un papagal, Habarnam hoinarea zile n şir prin oraş şi nascocea fel de fel de aiureli pe care le povestea tuturor.
Explicație:
sper ca te am ajutat!!!!!!
Vă mulțumim că ați vizitat site-ul nostru web care acoperă despre Limba română. Sperăm că informațiile furnizate v-au fost utile. Nu ezitați să ne contactați dacă aveți întrebări sau aveți nevoie de asistență suplimentară. Ne vedem data viitoare și nu ratați să marcați.