După ce tânărul plecă, Elena rămasă singură, se duse în odaia ei de culcare. Aprinse lumânările şi se uită lung în oglindă. Era pieptănată ca totdeauna, cu părul în bucle liniştite, ce-i făceau coroană în jurul capului. Se pieptăna aşa de o grămadă de vreme. Era ostenită de a fi aceeaşi şi iar aceeaşi. Luă pieptenele şi încercă să-şi facă o cărare la dreapta. Dar părul era legat tare. Atunci scoase panglicuţa din păr şi-l lăsă să cadă pe spate; apoi îl aduse pe un umăr. Era alb mai tot.
Mai tot era alb!...
Dânsa căzu pe un scaun, cu braţele pe genunchi.
Luă o oglindă mică de pe masă, se uită din nou la păr, îl trase de pe frunte în sus, îl dete înapoi pe frunte. Vedea bine că era încă frumos. Dar avea ceva inexplicabil de lucru cinstit, care, în loc de a o mulţumi, o rănea.
Întinse mâna către o policioară pe care erau câteva volume mici. Se nimeri să ia poeziile lui Musset.
Se uită la volum, lung, fără a-l deschide.
În ce sta farmecul tinereţii, se întreba Elena, când ea îmbătrânea şi totuşi se simţea aşa de caldă la gânduri, cumpănită, fără niciun fel de durere, fericită cum nu fusese niciodată!...
Vă mulțumim că ați vizitat site-ul nostru web care acoperă despre Limba română. Sperăm că informațiile furnizate v-au fost utile. Nu ezitați să ne contactați dacă aveți întrebări sau aveți nevoie de asistență suplimentară. Ne vedem data viitoare și nu ratați să marcați.
