Redactează un text, de 150-300 de cuvinte, în care să argumentezi dacă râsul poate
oferi sau nu posibilitatea detaşării de experineţele dureroase ale vieţii, raportându-te
atât la informaţiile din fragmentul extras din textul Breviar pentru păstrarea clipelor,
Filip- Lucian Iorga în dialog cu Alexandru Paleologu, cât şi la experienţa personală
sau culturală.

Text: Un alt semn de nobleţe ar fi, poate, şi gustul pentru râsul inteligent.
- Am citit, într-un bizantinist, că aceşti Paleologi bizantini erau bărbaţi frumoşi, distinşi,
inteligenţi şi că râdeau cu o poftă nebună. […] Partea cu râsul m-a frapat, pentru că în
familia noastră avem un mare talent pentru râs. Râdem cu o poftă nebună. Bunicul
meu, tatăl lui tata, Mihail (Mişu) Paleologu, născut în 1848, un personaj foarte
impunător, care era consilier la Curtea de Casaţie, era celebru pentru că spunea
bancuri seci acolo şi făcea pe toată lumea să râdă, lucru cu totul surprinzător şi
impropriu pentru acea instanţă. Din păcate, bunicul a murit prea devreme, la 55 de ani
[…] Şi tata era un om de spirit şi un om căruia îi plăcea să râdă. Nu lăsa niciodată să
treacă neobservată latura rizibilă a existenţei. La fel eu, fratele meu şi fiul meu.
Suntem nişte oameni care râdem cu poftă şi avem talent la râs. Desigur, nu râdem
prosteşte – pentru că se poate şi aşa-, ci cu inteligenţă. Acest lucru îl văd deja şi la
nepoţelul meu, Mihalache.
De altfel, râsul m-a ajutat pe mine să surmontez experienţele proastre viaţa mea,
închisoarea şi diversele neplăceri conexe, care se cam ştie care sunt şi despre care eu n-am
vorbit mult, sau când am făcut-o, am încercat s-o fac cu umor, deşi de obicei oamenii vorbesc
cu spaimă şi cu oroare de aceste experienţe. De fapt, e cam acelaşi lucru: oroarea sau râsul
sunt reacţii fiziologice la nişte păţanii. Oamenii, într-adevăr, pot îndura mai mult decât îşi
închipuie că ar putea. Şi, dacă au trecut peste toate grozăviile fără prea multă vătămare, sunt
binedispuşi.