Bunica mea
Într-un sat, undeva sus la munte
Locuia bunica mea, ș-avea oi multe
Ea, chiar și la coasă uneori dădea
Ca la oi și cai, mai mult fân să dea
Bunica mea, era femeie frumoasă
Nici prea slabă, dar nici prea grasă
Ochii îi avea căprui, buze strânse
De muncă și de mult dat la coase
Copii, ea avea doar doi feciori
Ce în lume au plecat, chiar în zori
Ea, poștașul îl aștepta în poartă
O scrisoare, să-i vină de departe
Eu sunt al ei iubit și drag nepot
De casă și de oi, mă ocup cât pot
Timp nu prea am, că mult trudesc
La scoală, ca în viață să reușesc
Bunica, seara, lângă soba ei din lut
Povești frumoase-mi spune, de demult
Eu, cu telefonul-n mână, mai n-aud
A ei vorbe, în trosnitul lemnelor de dud.
