Tema este dragostea, exprimată sub forma unui monolog adresat.
Imaginea femeii este serafică, precum în sonete, în tradiţia poeziei lui Dante: fragedă ca floarea de cireş, îmbrăcată în mătase pluteşte precum un înger, precum visul, răsărind din rochie ca marmura. Doar ochii „cei plini de lacrimi şi noroc” mai amintesc fiinţa umană. Este imaginea unei Venere (zeiţă a frumuseţii carnale) a cărei senzualitate se estompează, se diafanizează. Materia devine transparentă, plutitoare. Iubita nu este întru totul femeia reală, ci visul unei alte realităţi: „mireasă blândă din poveşti”. Amestecul acesta de realitate şi vis constituie trăsătura romantică fundamentală a eminescianismului. Versul caracteristic acestui portret romantic este „Pluteşti ca visul de uşor”. El ilustrează modul de realizare, din perspectiva acelui „ochi interior”, vizionar, specific eminescianismului.
