Momentele haioase din copilăria îl au în centrul atenției și pe fratele meu, care este mai mare cu 1,5 ani. Așadar, pe vremea primelor cireșe, fratele meu m-a îndemnat sau convins frumos să ne ducem la vecinii noștri să “furăm” cireșe, pentru că doar ei se puteau lăuda în mahala noastră cu un copac care se grăbea în fiecare început de mai să-și roșească și să-și etaleze fructele. Zis și făcut. Ne-a mers, fiindcă vecinii nu erau acasă, doar că ne-a zărit mama care trebăluia prin curtea casei și atunci toată isprava noastră s-a sfârșit cu o ocară și o pedeapsă, încât nu-ți mai trebuia nimic. Dezbrăcați până la piele, ca să nu putem ieși din casă, mama și-a căutat de treabă. A pus la spălat (manual) rochia mea, ale cărei buzunare erau căptușite cu darurile lui Dumnezeu – cireșele.
Văzând prin ochiul geamului cum ele plutesc la suprafața albiei de spălat prin spuma săpunului, am dat buzna (așa cum eram) și am înfulecat cu lăcomie cireșele cu gust de săpun.
Cireșele au rămas de atunci cu gustul copilăriei și cu un vag miros de săpun, dar pentru totdeauna, cele mai gustoase cireșe pe care le-am mâncat”.
