Răspuns:
Atunci când vine timpul să plecăm de la casa părintească, plecăm cu lacrimi în ochi dar și cu zâmbetul pe față. Atunci când ne gândim cât am petrecut copilăria pe care acum vrem să o întoarcem înapoi și când părinții ne alinau în brațele lor.
Dar...nu mai putem întoarce timpul înapoi. Suntem deja mari. Suntem oameni dar în inima noastră mereu va rămâne un suflet de copil. Acolo au fost cele mai frumoase amintiri și cele mai duioase clipe alături de părinții.
Când plecam la școală,mama mereu mă petrecea până la poartă și îmi spunea să fiu atentă. Când mă uitam la tata când tăia lemne și îmi povestea despre copilăria lui și despre vremurile pe care le trăiau oamenii în trecut. Când mâncam mămăligă toți la masă și după îi mulțumeam pentru această masă gustoasă. Când mama mă săruta pe frunte înainte de culcare.
Acum plecăm în lumea mare purtândune singuri de grijă. Ne bucurăm că am ajuns oameni dar mereu ,în orice moment ne trage la casa părintească.
Acolo au rămas toate amintirile noastre.
Când mă voi întoarce să-mi vizitez părinții o să strig cum o strigam la portiță pe mama ca să știe că am sosit.
Chiar daca plecăm în lume ,nu trebuie să uităm de locul unde am crescut căci știm că casa părintească e ca un izvor nesecat de valori și portița mereu ne este deschisă.
