Noteaza, din text, doua cuvinte a caror forma este considerata neliterara si indica forma literara a acestora
Zice că odată, acu vreo sută și nu știu câți ani, a dat poruncă Dardarot, împăratul iadului
să s-adune dinainte-i diavolii, de la mare pân'la mic, unul să nu fie lipsă, că-i scurtează
coada și-i lungește urechile! Şi, dacă s-au adunat ei cu toții, împăratul s-a tras de păcălie
scrâșnind straşnic, a tuşit de i-a pârâit jețul, a holbat ochii la el şi le-a zbierat aşa:
Afurisiților! care dintre voi nu e zevzec, să-i treacă pe sub nas toate și el să nu bage
nimic la cap, trebuie să fi luat seama, ca și mine, că toți oamenii sosiți de pe la dânşii aici
la noi nu se plâng decât numa și numa de soțiile lor, toată vina pentru pierzarea lor o
aruncă în spinarea nevestelor; pe care-l întrebi de ce a ajuns aici: ,,femeia“ și iar ,,fe-
meia". Măi, am zis eu în gândul meu, adevărat să fie asta?... Pe spusele oamenilor, firește,
mare temei nu putem pune, fiindcă-i ştim ce iubitori de adevăr sunt. Dar iarăși nu-mi vine
să las așa lucru ciudat fără de aproape cercetare; căci politica împărăției noastre cere ca
să știm tot, fără greșală, nici îndoială... Mai întâi, era să vă poruncesc a supune la cazne
fioroase pe toate femeile, doar de-om putea afla de la dânsele un crâmpei de adevăr; dar.
pe urmă, m-am gândit că nici aşa n-ajungem la mare ispravă; le cunoaştem şi pe dum-
nealor cât de-ndărătnice și de-ncăpățânate sunt... Aşadar și prin urmare, după multă chib-
zuinţă, am hotărât să trimit pe mititelul, pe Aghiuţă... Ce? n-a venit Aghiuţă?... Unde-i
Aghiuţă? Mititelul sta pitit tocma pântre diavolii mărunței de la urmă și, pe când cuvânta
Dardarot, el, trăgând cu urechea, își cântărea coada-n mâni. Cum şi-a auzit numele, a
lăsat coada şi a ţipat:
Aici sunt, întunecimea-ta!
Apoi, dacă ești aicea, ce nu te-arăți mai la vedere? Vino-n-coace, proclete! Te dai coa-
dei, ai? Simțiși c-am să te pun la treabă și te piteşti, să nu-ți văd mutra, să nu-mi aduc aminte
de tine, mititelul taichii!
Şi când s-a apropiat Aghiuţă de tron, l-a-nhățat Dardarot de urechi și scuturându-l, de-i
trosnea junghietura – de dragoste multă ce avea pentru el, fiindcă era mititelul mucalit și
când se plictisea împăratul de treburile-mpărăției, pe el îl chema, să-i spuie lafuri și să-i facă
giumbuşuri.
-- Ascultă-mă, Aghiuţă puiule... Dumneata numaidecât ai să iei din comoara-mpărătească
suta de mii de galbeni aduși alaltăieri cu zgârcitul pe care-l îngropară cu talerul pârliții de
mahalagii, că-ncepuse să le miroasă – zi o sută de mii de galbeni. Apoi, o să te-mpelitezi din
cap până-n călcâie în chip de om muritor şi să te duci pe pământ, în ce loc ţi s-o părea mai
potrivit. Acolo - ascultă bine, astâmpără-te cu codița! - să te căsătoreşti şi să trăiești cu ne-
vasta zece ani. Pe urmă să te faci că mori; să-ți laşi acolo trupul şi să te-ntorci să-mi dai so-
coteală una câte una de toate pân' câte ai fost trecut ca om însurat...
Bietul Aghiuţă! Ştia el de ce sta pitit pântre plevușcă, măcar că era un drac și jumătate:
bănuise ce-l aștepta, că iar o să-i dea cine ştie ce grea sarcină.
(I.L. Caragiale, Kir Ianulea)​