Stânca Corbului
de Alecu Russo
Legendă culeasă de la Bicaz
Cică, pe timpul strămoșilor, un străin, pribegind de la
dealul Corbului dinspre Borsec, a venit să se așeze la Bicaz.
El își dură o căsuță mai deoparte, pentru că pe aicea, pe la
noi, fiecare cotun e locuit de un singur neam, și străinii nu
sunt primiți în sânul lui.
Pribeagul avea o fată, căreia bistrițenii îi da-
seră numele de Corbița, întru aducerea-aminte a
dealului unde ea se născuse. …Ce fată! ce bujor de
copilă!… Cică era sprintenă ca o căprioară! Cică
gurița ei era un fagur de miere; cică ochii ei stră-
luceau ca focurile ce le aprind ciobanii noaptea în
întunericul codrilor.
Mulți flăcăi umblau să-i vâneze dragostea;
mulți cântau doine ei, dar din toți numai unul, un plăieș cu pletele lungi și
cu chipul de făt-frumos, avu norocul să cadă drag Corbiței. Părinții lor se primiră
a se încuscri și îi logodiră după obicei.
Pe atuncea, spun bătrânii că se făceau adese năvăliri de tătari
în țară și că în urma lor rămânea numai cenușă și sânge. Păgânii!… cică mâncau carne de cal și beau lapte de iapă.
Într-o zi, o ceată de tătari, pătrunzând în munți, ajunseră
până în valea Bicazului, prădând, arzând, ucigând tot ce era
în calea lor. Tatăl Corbiței și logodnicul ei căzură morți lân-
gă copila pe care ei voiau să o apere, căci tătarii auziseră de
frumusețea ei și aveau de gând să o ducă ca jertvă hanului de la
Bugeac.
Corbița însă scăpă ca apa printre degetele lor și o apucă
la fugă spre munte, urmărită de tătari, ca o ciută hăituită
de lupi. Biata fată alerga pe după copaci, pe după stânci și,
din când în când, se oprea puțin, ca să se mai răsufle, dar
n-avea vreme să înghită măcar un pic de aer, căci tătarii
îi călcau pe urme.
Corbița, înspăimântată, de groază și de durere,
se îndreptă spre stânca asta și ajunse curând pe marginea
ei. Aicea ea se opri o clipă și cătă în urmă. Tătarii se apro-
piau cu fuga.
Atunci ea căzu în genunchi și se rugă lui Dumnezeu
să-i vie-n ajutor… Zadarnică rugăminte!… Mâna unui
tătar se întinse să o apuce, însă ea, ridicându-se drept în
picioare, cu părul despletit de vânt, cu ochii aprinși, cu
fața albă, ca un crin, zise: „Atunci s-ajungeți voi când îți
pune mâna pe Corbița!” – și deodată ea se aruncă în pră-
pastie. Trupul ei se cufundă în apa Bicazului, zdrobindu-se
de bolovani, iar tătarii rămaseră încremeniți și fură uciși chiar pe muchea stâncii de
o ceată de plăieși, care alergaseră în ajutorul Corbiței.
De atuncea, locul acesta se numește: Stânca Corbului! În zilele de sărbători, pe
când fragii sunt copți, fetele de prin cotunele învecinate se adună pe piscul stâncii și
cântă doina Corbiței; iar în nopțile luminoase ale primăverii, păstorii zăresc adese
o umbră albă clătinându-se pe vârful stâncii și apoi lunecând de-a lungul ei până-n
apa Bicazului.
Nu sunt din România dar am studiat textul acesta despre cheile Bicazului
Poți să omiți unele fragmente și cînd omiți fragmente scrie așa [...]
Sper că te-am ajutat
Succes
