Trăsătura distinctivă a lui Ştefan Gheorghidiu este orgoliul care se manifestă şi în viaţa publică, şi în viaţa privată.Un exemplu în acest sens este în primul capitol, La Piatra Craiului, în munte. Ofiţerii aflaţi la popotă discută, pornind de la un articol de ziar, pe tema libertăţii în iubire. Mărturisirea lui Ştefan Gheorghidiu conturează cele două dimensiuni ale orgoliului şi opiniile exprimate de ofiţeri sunt copilăreşti şi primare, pentru că ei nu ştiu nimic din psihologia dragostei. Atitudinea faţă de colegi este voit studiată:era în tonul meu, în ostentaţia neologismelor, o nuanţă de jignire şi dispreţ. Chiar dacă ea este menită să mascheze drama pe care el o trăieşte – bănuiala că soţia îl înşală – atitudinea sa este puternic legată de orgoliul profesional (este filozof): Folosiţi un material nediferenţiat … dublat de cunoaşterea adevărului unic: …iubirea e altceva, iar dacă nu ştiţi ce e, puteţi să dezbateţi toată viaţa că tot nu ajungeţi la nimic. Şi privindu-i dispreţuitor: Discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi. Ştefan Gheorghidiu trăieşte, de fapt, drama intelectualului intolerant, împărţit între viaţa adevărată, cu bune şi rele, şi idealurile umanităţii promovate de filozofie. Chiar atunci când recunoaşte că are un comportament inadecvat, izbucnirea mea era nelalocul ei, vulgară, fără temei, nu o face din perspectiva unei greşeli de comunicare, ci din perspectiva omului superior, aflat accidental într-un mediu inadecvat lui: m-a scos din sărite atâta sărăcie de spirit într-o discuţie.
