dau coroana !!!!

3. Precizează o caracteristică a peisajului descris, justificându-ți răspunsul cu o secvență semnificativă din al treilea paragraf.
4. Explică motivul dezamăgirii sergentului, valorificând ultimul paragraf din textul dat.
5. Prezintă, în 30 – 50 de cuvinte, o trăsătură a autorului, aşa cum reiese din textul dat.


Târziu de tot, ameţit de mirosul fânului cosit peste care îmi aşternusem o foaie de cort, înţepat de gânduri şi de regrete, nu-mi găseam astâmpăr. Noaptea era limpede. Când deschideam ochii, mi se arăta departe, în vale, Dunărea luminată de lună, sclipitoare şi strâmbă ca un iatagan. În aceeaşi pulbere albăstrie, vedeam şi zăvoaiele din susul Olteniţei, şi ostrovul negru din faţa noastră, cu pădurea lui deasă de arini. Iar în jurul meu, de pretutindeni, din ierburile înflorite, se ridica concertul în pizzicato* al atâtor greieri de noapte, ca mii de viori mărunte, risipite prin iarbă. Un murmur discret şi cristalin tremura sub fiecare floare. Şi-mi aduceam aminte de observaţia curioasă a nu ştiu cărui aeronaut: în noaptea liniştită, din nacela* balonului care aluneca fără zgomot prin văzduh, nicio larmă de pe pământ nu se mai aude, de la câteva sute de metri în sus – numai lătratul câinilor şi cântecul pătrunzător al greierilor... E ceva straniu în potrivirea asta. Cu mii şi mii de ani în urmă, în misterioasa eră primară, umilul cântec al greierului a fost singurul glas cu care nefericita noastră planetă saluta, pentru întâia oară, splendoarea mută a firmamentului. Murmur de uimire, plângere sfioasă din umbră, preludiu al întunecoasei tragedii terestre, sau rugă arzătoare, în care tremurau de pe atunci presimţirile viitorului fatal – cine ar putea să spună? Cântecul greierului se ridica şi atunci în zadar spre stele din sânul pământului, pe când planeta noastră, ca un ghem de suferinţe, se rostogolea izolată în nemărginire... Visam cu ochii deschişi. Cineva mă strigă pe nume, de la câţiva paşi. Mă ridic şi văd nişte umbre în marginea mărăcinişului dinspre apă. E sublocotenentul X, care mă invită să prindem peşte cu prostogolul*, pe Dunăre. A luat cu el un sergent şi doi soldaţi de prin părţile bălţii. Coborâm în linişte pe poteca dintre mărăcini şi ne oprim jos, la mal, în faţa morilor, care stau negre şi neclintite pe luciul de argint mişcător. [...] Toţi tăcem, cuprinşi de gânduri. Sergentul – un negustor de cherestea, cu capela dată pe ceafă şi cu nasul mare în bătaia lunii – îşi caută un loc potrivit. Îl văd apoi cum îşi răsuceşte sfoara pe după mână, apucă în dinţi prostogolul de o parte şi, cu o mişcare bruscă, îl aruncă. O clipă, plasa rotundă se desface ca o fustă deasupra apei, apoi dispare… Dar când trage prostogolul la mal, cherestegiul fluieră a pagubă: n-a prins nimic. George Topȋrceanu, Memorii de război