ce moment al subiectului este aici ??? :A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Şi mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiaşul ei. Şi unchiaşul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi ţiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănunat şi n-ar fi tuşit câteodată. Ba uneori, ca să-şi mai ţie de urât, tot ea vorbea şi tot ea răspundea. Şi râdea ea de ea, ca şi cum ar fi râs ea de altcineva, înşirând ochiurile pe cârlige.
— Ei, ei, ce n-ar plăti un flăcău la bătrânţile noastre!
— Cât, de? cât?
— Ihi, ihi, mult de tot!
— Adică ce, nu te-ai mulţumi şi c-o fată mare?
— Ba, ce să zic, bine ar fi ş-o fată...
— Da, dar la fată vrea zestre.
— S-ar găsi, că eu şi unchiaşul avem ce ne trebuie şi nu ne trebuie mult, trei coţi de pânză albă şi câte un coşciug; iar boii moşului, iar plugul moşului, iar casa moşului şi a babei, toate ar fi ale fetei.
— Bine, mătuşă, bine, da' de unde şi fată? Tu nu ştii că copacii uscaţi nu mai dau de la rădăcină?
Şi bătrâna începu să râdă şi să ofteze: "hi, hi, hi, ooof, of!"
— Ei, toate se întorc, şi apele se întorc de la Dumnezeu, numai tinereţile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodată. M-aş mulţumi eu şi pe un prichindel de băiat.
— Ba te-ai mulţumi şi pe-o codană. Tu să-nşiri, şi ea să deşire, tu să cerni, şi ea să risipească, tu să pui de mămăligă, şi ea să răstoarne căldarea pe foc.
— Dacă e pe-aşa, m-aş mulţumi şi pe-un copil cât ghemul, numai s-aud în casă "mamă", că mult e pustiu când uşa se închide peste doi bătrâni.
— Da' dacă ar fi mai mic?
— Fie şi mai mic.
Şi bătrâna începu să râdă.
— Ce neroadă!
— Ba neroadă, nu glumă!
— Dar dacă ar fi cât un bob de mazăre?
Şi tocmai când da bătrâna capul peste cap de râs, odată tresări că, de după uşă, se-auzi un glas ascuţit şi înţepat:
— Dar dacă ar fi cât o neghiniţă?
Bătrâna se uită, se uită şi începu să se închine.
— Bine, bine, zise acelaşi glas, văd eu că nu-ţi trebuie copii...
Baba îşi luă inima în dinţi şi zise:
— Ba-mi trebuie... da' unde eşti... cine eşti?
— Cine sunt? Neghiniţă, gândul lumii. De mic ce sunt, pătrund în urechile oamenilor şi-i ascult cum gândesc.