Demult, tare demult, pe când izvorul era iute iar frunzele șopteau, era o preafrumoasă domniță cu numele "Română". Iar orce flăcău care voia să se însoare cu ea pleca înapoi acasă cu capul plecat. Pare se, Româna noastră vorbea o limbă neștiută de flăcăi. Nimeni nu o înțelegea.
Dar într-o zi, Bucur, un băiat chipeș, ai cărui inimă a fost furată de gingașa fată, a stat zi și noapte să învețe limba fetei. El, după mult timp, după ce a fost încoronat rege, a putut înțelege graiul Românei. Așa, a întrebat-o să fie soția sa, desigur după ce au petrecut mult timp împreună. Română, uimită și fericită că Bucur putea vorbi cu ea, și că a trudit așa mult timp ca să-i înțeleagă glasul, a spus da. Română era acum regină. Țara pe care o avea Bucur a numit-o "România", iar limba, limba Română, exact pe cea pe care o vorbea soția sa.
