Când l-am cunoscut, eram în vârstã de opt ani, iar Creangã era
în pragul bãtrâneþii. Îmi aduc bine aminte de el. Era un dascãl
blând, comunicativ ºi glumeþ.
Vara privea la jocurile noastre ºi ne învãþa cum sã batem mingea.
Iarna se urca în sanie cu noi ºi ne arãta cum sã o cârmuim cu piciorul.
Înainte de a începe lecþia, ne întreba ce am mai fãcut pe acasã,
dacã mai avem fraþi ºi surori, ce mai fac ai noºtri. Aceste întrebãri
erau puse cu blândeþe, aºa încât lecþia ni se pãrea o continuare a
convorbirii prietenoase dintre noi, copiii, ºi bunul nostru învãþãtor.
Dupã câþiva ani l-am reîntâlnit pe dascãlul meu. Mi-am scos
pãlãria înaintea lui. Creangã s-a oprit.
– Bunã ziua, domnule Creangã!
– Bunã ziua! Ce mai faci? m-a întrebat fostul meu profesor, zicându-
mi pe nume. Unde înveþi?
– La Rapalã, domnule!
– La domnul Rapalã se spune când vorbeºti despre un om mai mare!
m-a dojenit Creangã.
N-am spus nimic, dar mi-am aplecat privirea.
Era cea din urmã învãþãturã pãrinteascã primitã de la dascãlul meu.
Domnul Creangã a plecat, iar eu am rãmas un timp în loc, uitându-mã
dupã el, cum mergea greoi, cu straiele largi, cu pãlãria mare ºi bastonul
lui gros în mânã.
1.
