În timp ce citeam volumul de cronici al lui Codruţ Constantinescu, cu radioul deschis ca totdeauna, o ştire mi-a ciupit urechile: cică o organizaţie care se numeşte „Asociaţia tinerilor pentru normalitate…” nu ştiu ce făcea. Şi m-am întrebat imediat: ce o fi aceea normalitatea? Din subtitlul cărţii de faţă înţelegem că normal ar fi să citeşti ca să trăieşti. Sau să trăieşti ca să citeşti. Nu sunt foarte convins că prea mulţi semeni de-ai noştri ne-ar împărtăşi această părere. Le plaisir du texte tinde să devină o plăcere vinovată, inavuabilă, periculoasă, ca în bine-cunoscută utopie neagră a lui Ray Bradbury. Ce este, ce poate face, în acest context, cronicarul literar? Cred că prima lui însuşire, mai greu de cuantificat, este onestitatea modestă. El cată să fie un simplu comunicator, să citească atent cartea şi să comunice cititorului datele esenţiale despre autor, structura textului şi a contextului, valoare. Vi se pare simplu? Nu este deloc. El funcţionează pe principiul vaselor comunicante: se străduieşte ca nivelul de înţelegere al publicului să tindă spre egalarea intenţionalităţii autorului, „indiferent de forma vasului”.
