Copilul trebuie să
posede o serie de abilităţi pentru a putea să comunice iar dacă aceste
abilităţi sunt deficitare, va exista o dificultate de comunicare.
Dificultăţile de
comunicare sunt, de cele mai multe ori, consecinţa unei leziuni a
creierului, a organelor de simţ sau a organelor vorbirii.
Principalele cauze ale dificultăţilor de comunicare la copii sunt:
Deficienţele de auz – deoarece copilul învaţă să vorbească auzind cum vorbesc ceilalţi oameni şi ascultându-se pe sine cum vorbeşte;
Deficienţele mintale – pentru că le va fi mai dificil să-şi formeze abilităţile necesare comunicării (înţelegerea, învăţarea);
Deficienţele neuro-motorii – neputându-şi controla, coordona muşchii corpului, vor
înâmpina dificultăţi în efectuarea mişcărilor necesare emiterii
sunetelor şi comunicării;
Deficienţele multiple/asociate – capacitate lor de a învăţa şi înţelege lumea
înconjurătoare fiind puternic afectată, aceşti copii îşi formează doar
cele mai elementare abilităţi de comunicare;
Deficienţele de limbaj – copii care au dificultăţi specifice de vorbire existente în lipsa altor deficienţe de orice natură.
Alţi factori
nefavorabili, cum ar fi lipsa de stimulare, ignorarea stării emoţionale,
lipsa de încurajare, pot cauza sau favoriza apariţia dificultăţilor de
comunicare.
Un copil cu dificultăţi de comunicare poate avea o inteligenţă bună sau foarte bună.
Copilul se naşte cu
potenţialul de a învăţa orice limbă, dar limba pe care o va însuşi prima
va fi aceea pe care o va auzi vorbindu-se mai mult în jurul său. Dacă
un copil este crescut într-o familie unde se vorbesc două limbi, atunci
el le va învăţa pe ambele. Deci, bilingvismul nu duce la dificultăţi de
comunicare.
